Niciodată să nu scoți amarul prăfuit din adâncimile sufletului tău, omului necunoscut, el te poate stinge sau aprinde, aprinde către gânduri rele sau te poate moraliza până la pesimism.
Păstrează tot ce te necăjește sau te face fericit acolo în interiorul tău, dar dacă ai suficientă putere, aruncă necazul în pubela uitării.
Răspunde cu bunătate, dar nu fi fals, nu încerca să ghicești plăcerile oamenilor sau să te pui la dreapta gândului și acțiunilor lor. Aruncă-te de pe malul care ți l-ai construit, chiar dacă te vei prăbși, vei înțelege că a sta în umbră nu dezvolți nimic, doar naști frustrări și nimicuri fatale.
Dorința de a-ți forma un nou „Eu”, mai puternic, este mistuitoare, atunci când te ciocnești de multele probleme interioare, apare iubirea de sine scăzută, te detești până la apus de soare, iar apoi te mai accepți, fiindcă este o nouă zi și naiv, crezând că este un nou început, și că este timpul perfect ca să nu mai fii introvertit, dar să apuci a te iubi și respecta așa cum ești, fiindcă nimeni nu este mai apt decât tine!
Nici o zi nu seamănă cu alta, fiindcă nici oamenii nu se aseamănă între ei, dar totuși, dacă zilele s-ar asemăna, atunci apare o problemă la tine, fiindcă tu ești „Creatorul propriului tău univers”.
Depresiv rămâne a fi omul închis în carapacea sa, benevol, dar nu e voință, e pură incapacitate de a privi spre răsărit.
De ce este denegrat omul creativ?
De ce el devine mărginaș?
De ce este nevoie de străduință pentru a scrie o carte?
Am crezut că este ușor a formula întrebări, dar la fel ca răspunsurile sunt „o tăcere.”
