Cu toții cunoaștem faptul că temtica Drepturilor Fundamentale ale Omului nu este una nouă și ea nu a apărut în mod întâmplător. Pe parcursul istoriei, civilizația umană a fost permanent preocupată de aspectul reglementării mediului social prin impunerea unor norme imperative care ar menține echilibrul universal în sânul comunității omenești.
Făcând o analiză a procesului de evoluție a societății umane, am atestat faptul că ”homo sapiens” a încercat, prin metoda experimentului, diferite modele și siteme de orânduire socială care aveau drept scop satisfacerea necesităților cu care se confruntau oamenii la o anumită etapă de dezvoltare istorică. În momentul în care, societatea umană ajungea la concluzia că sistemul de orânduire socială nu mai face față provocărilor, sistemul respectiv era perfecționat sau substituit în totalitate. În cazul dat, nu are relevanță metoda prin care avea loc această schimbare: de jos în sus (prin revoluție)/ de sus în jos (prin evoluție); este important faptul că sistemul se metamorfoza în funcție de necesități.
Aplicând legitatea descrisă asupra conceptului Drepturilor Fundamentale ale Omului, conchidem faptul că Declarația Franceză a Drepturilor Omului și ale cetățeanului din 1789, reprezintă nu altceva decât expresia instaurării unui nou sistem social, radical diferit de ceea ce a funcționat anterior. Acest nou sistem are la bază principiul egalității membrilor din societate eliminând ”a priori” fenomenul discriminării care figura în calitate de trăsătură fundamentală a vechilor sisteme.
Astfel, se deduc cele două mari percepții ale Declarației Franceze a Drepturilor Omului și a Cetățeanului:
1. Stricto Sensu (sens îngust) – percepția Declarației ca și document istoric ce consfințește drepturile fundamentale ale omului;
2. Lato Sensu (sens larg) – percepția Declarației ca și formă supremă de instituire a unui sistem social nou/modern, bazată pe egalitatea absolută între membrii unei societăți.
Din ce cauză a fost necesară adoptarea Declarației Drepturilor Omului și a Cetățeanului? Răspunsul este unul de natură amplă, deoarece toate sistemele de organizare socială precedente, aveau ca și legitate de bază, aspectul dominării unei clase asupra celeilalte. Altfel spus, bogații conduceau sărăcii, iar pe măsura ce istoria evolua, separația între bogați și săraci se accentua, respectiv bogații deveneau mai bogați, iar săracii mai săraci. În contextul dat, este evident faptul că fenomenul ”luptei de clasă” devenea inevitabil deoarece bogații conducători făceau tot posibilul ca să mențină status quoul, pe când săracii făceau tot posibilul ca să schimbe în favoarea lor starea de lucruri.
Astfel, cu scopul de a evita fenomenul conflictului devastator între aceste două clase antagoniste, a fost creată și instituită Declarația Drepturilor Omului și a Cetățeanului care, stipulează la articolul 1, faptul că „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică”. Altfel spus, elementul constituitiv al societății nu mai este clasa socială ci cetățeanul. Totodată, Declarația institue noțiunea de ”drepturi naturale”, consfințind faptul că omul prin natura și esența sa este posesor de drepturi; el, de la naștere, beneficiază de un set de drepturi inalienabile și ”sacre”, fapt ce este în contrast cu vechea viziune, care indica faptul că drepturile de care beneficia un individ se determinau în funcție de clasa socială din care acesta provenea. Suplimentar, Declarația Drepturilor Omului și a Cetățeanului a instituit și alte elemente novaționiste precum: suveranitatea națională, dreptul la proprietate, libertatea opiniei ș.a. Elementele enumerate, la etapa actuală, fac parte din constituțiile statelor dezvoltate.
Însă, raportând prevederile Declarației Drepturilor Omului la status quoul actual, atest faptul că are loc formarea unuia dintre cele mai mari paradoxuri ale istoriei. În pofida faptului că în 1789 s-a proclamat desființarea claselor sociale, până la etapa actuală, la nivel cotidian, societatea umană continuă să aplice principiile segregării interne în funcție de criterii precum:
1. Rasă;
2. Sex;
3. Religie;
4. Locul de muncă;
5. Avere ș.a.
Astfel, în contextul dat apare o întrebare logică: Din ce cauză societatea umană, după două secole de la adoptarea Declarației Drepturilor Omului, nu a reușit să soluționeze total problema stratificării sociale? Răspunsul este unul complex. Țin să menționez faptul că în circumstanțele în care, problema discriminării și stratificării sociale a fost eliminată la nivel ”de iure”, la nivel ”de facto” a avut loc efectul invers, adică acutizarea stratificării sociale în funcție de mai multe criterii și nu doar în funcție de clasa socială. Din ce cauză s-a format acest status quo? Din cauza faptului că marea majoritate a oamenilor încă nu conștientizează pe deplin importanța unor termeni elementari precum ar fi: respectul reciproc, negocierile ca fiind principala cale de soluționare a conflictelor/diferențelor de opinie, studierea istoriei, interdependența între interesele naționale și cele individuale.
Argument în acest sens este ura socială care a început recent să se manifeste în diferite zone ale globului. Această ură și antagonism social are la bază mai multe motive, printre care și diferența dintre preferințele politice, diferența în mentalitate, diferența în educație și percepție, diferența în opinie ș.a. Totalizate, aceste aspecte crează probleme sociale complexe. Însă omul, în loc să contribuie la soluționarea problemelor respective prin tratative și consens, el devine frustrat și începe să aplice metoda discursului urii sociale ca ulterior să înceapă o luptă deschisă împotriva celorlalți membri ai societății care au o altă viziune, astfel încercând să aplice ideile sale egoiste asupra unui număr mai mare de persoane. Altfel spus, mentalitatea respectivă nu face altceva decât să ne întoarcă la starea de lucruri existentă până la momentul adoptării Declarației Franceze a Drepturilor Omului și Cetățeanului. Mentalitatea descrisă este calea directă spre regresul suprem. Al Doilea Război Mondial constitue un argument elocvent în acest sens, demonstrând, concret prin intermediul fenomenului Holocaustului, faptul că segregarea socială/rasială pornește de la declararea luptei unei clase împotriva celeilalte/lupta unei rase împotriva celeilalte/lupta unui grup de oameni împotriva celuilalt.
De aici se deduce funcția Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului ca și sistem de menținere a echilibrului social: desființarea claselor sociale și substituirea acestora cu elementul cetățenesc, egalarea în drepturi a tuturor oamenilor, formarea națiunii de la care să emane suveranitatea și respectiv formarea puterii publice, sistem ce se aplică și astăzi în toate statele democratice dezvoltate din lume.
În concluzie, consider că societatea umană ar trebui să revină la esența Declarației Franceze a Drepturilor Omului și Cetățeanului, să o implimenteze nu doar la nivel ”de iure”, ci și la nivel ”de facto”, adică în viața cotidiană a fiecărui membru al societății, în orice acțiune pe care acesta o întreprinde. Doar în astfel de circumstanțe, noi, civilizația umană, vom putea conviețui în pace și respect mutual. În caz contrar, riscăm să ne întoarcem la nivelul de până la adoptarea Declarației, cu lupte interminabile de acăpărare a puterii de stat de către un grup sau altul, care nu vor duce niciodată la un echilibru social solid și durabil.
Cu respect,
Mihai Gafton,
Absolvent al Programului EW Study Tour,
Master în Drept Constituțional,
Avocat-Stagiar în cadrul BAA s.Botanica
Mun. Chișinău, Republica Moldova.
